Tot mai des astăzi se enunţă ideea că suntem în
plină criză: economico-financiară, politică, morală. Zic că suntem şi în plină
criză de valori.
Valorile sunt un instrument
puternic ce ne influenţează viaţa fără să ştim, dacă nu suntem conştienţi că
ele există şi dacă nu ştim care sunt prioritare pentru noi. Ele sunt standardele pe care ni le definim
fiecare pentru a trăi conform lor şi influenţează adesea atitudinea şi
comportamentul nostru. Ele sunt cele care ne influenţează deciziile de viaţă.
Şi tot ele ne conturează unicitatea şi ne definesc autenticitatea.
Astăzi, mai mult ca
niciodată, sistemul educaţional plasează
accentul pe formarea elevilor în spiritul valorilor naţionale şi locale. Oare
şcoala nu a făcut acest lucru
dintotdeauna? Dar ce se întîmplă în societatea noastră că ea, totuşi, este
lipsită de aceste valori (general-umane, naţionale chiar personale … uneori) ori
axa de valori este puternic distorsionată. Cine, totuşi, este direct
responsabil de educarea copiilor în spiritul valorilor general-umane,
naţionale, personale?
Cu toţii cunoaştem că la educarea
şi formarea unei personalităţi contribuie trei factori primordiali: familia,
şcoala, societatea. Acestea sunt „responsabile” şi de sistemul de valori pe
care-l formează generaţiei în devenire.
Valorile personale se conturează
în copilărie, de la o vîrstă foarte fragedă. Părinţii sunt cei care contribuie
la construirea primului set de valori. În familie copii învaţă (sau nu învaţă)
să deosebească binele de rău, să muncească, să respecte adevărul, să ţină cont
de anumite reguli şi norme de comportament (de cele mai multe ori nescrise),
să-şi formeze gustul pentru frumos. Faptul că în unele familii se consideră importante
dragostea şi respectul, demnitatea şi fidelitatea, corectitudinea şi
acurateţea, hărnicia şi acordarea ajutorului reciproc, iar în altele banii,
agonisirea de avere, concurenţa cu vecinii, setea de putere, reflectă convingerile
şi diferenţa de valori a membrilor săi.
Dar ce se întîmplă atunci cînd
părinţii lipsesc, fiind plecaţi peste hotare? Aceştia nu numai că privează
copilul de educaţie, de dragostea părintească, de sprijin atunci cînd are cea
mai mare nevoie, dar contribuie la formarea unor copii-„consumatori”, avînd
grijă ca aceştia să fie asiguraţi material, financiar, dar nu şi moral.
Încearcă să compenseze dragostea, pe care n-o pot oferi, pentru că sunt la
distanţă, cu alte lucruri – „fericiri de moment”, formînd o deprindere la
copii. Din păcate, astăzi avem o generaţie, pentru care banul şi bunurile
materiale valorează mai mult ca orice. Mă întreb, cum se vor descurca aceştia
în viitorul apropiat, atunci cînd vor avea propriile familii, doar părinţii şi
buneii nu sunt veşnici?
O altă categorie de părinţi
greşesc atunci cînd lasă educaţia propriilor copii în grija televizorului,
mass-media şi a computerului. Or, fiţi de acord că, în mare parte ceea ce se
propagă astăzi în mass-media este mai mult non-valoare. Astăzi se pune accent,
din păcate, pe ştirile de senzaţie: omoruri, suiciduri, violenţă (inclusiv, în
mediul educaţional); pe personalităţi cu activitate dubioasă, pe staruri, care
au ajuns în topuri nu prin forţele proprii, pe emisiuni, care vin să trezească
o curiozitate „nesănătoasă” la copii (emisiuni/ ştiri despre homosexuali,
suicid etc.). Copii astăzi, fiind dezvoltaţi „multilateral”, mai maturi ca
generaţiile de altă dată, sunt tentaţi să încerce de toate. Sunt de părerea că acestea ar trebui, într-un
mod sau altul, cenzurate, chiar dacă unii ar spune că s-ar încălca libertatea presei
În mod ideal copilul ar trebui să
vină în şcoală cu un sistem de valori cît de cît format, iar funcţia principală
a profesorilor este să-i ajute pe copii să creeze din ele o ierarhie „sănătoasă”.
Astăzi şcoala se ciocneşte de faptul că nu are ce „ierarhiza”. Sau şi mai
grav…. Valorile pe care încearcă să le formeze şcoala, vin în totală
contradicţie cu ceea ce propagă familia şi societatea. Or, se creează impresia,
în faţa copiilor, a părinţilor, a societăţii că profesorii au rămas nişte naivi
incurabili, pentru că însuşirea valorilor ca: Adevărul, Binele, Frumosul,
Sacrul, Dreptatea, Libertatea, Dragostea de patrie – nu mai sunt percepute
astăzi ca valori general-umane şi personale.
Prin toate activităţile propuse,
şcoala încearcă astăzi să educe elevii în spiritul valorilor general-umane şi
naţionale. Unde, dacă nu la şcoală, copiii sunt provocaţi să cunoască
tradiţiile naţionale exprimate în folclor, broderie, croşetat, sculptura în
lemn (plasîndu-se accent pe ornament tradiţional), muzică şi dans popular?
Unde, dacă nu la şcoală, elevii sunt ghidaţi în descoperirea frumuseţii şi
semnificaţiilor operelor literare ale poeţilor neamului: Eminescu, Alecsandri,
Sadoveanu etc.
Încercăm cumva să micşorăm
această diferenţă dintre ceea ce propagă familia şi şcoala, prin organizarea
adunărilor de părinţi, prin instruirea părinţilor şi atenţionarea acestora asupra
unor aspecte mai dureroase, pe care, aceştia, paradoxal, dar nu le observă. Nu
observă cît timp stau copiii în faţa televizorului, sau computerului, nu
observă că demult nu au luat în mîini o carte de literatură artistică, nu
observă că încetează a mai da bineţe la cei
în vîrstă, nu observă că dorinţele lor sunt primordiale şi nu-i
interesează dacă părinţii au posibilităţi să le satisfacă, nu observă că acasă
copilul este sfînt, iar cînd iese după poartă se transformă într-un mic
răufăcător, care este capabil să arunce cu pietre în răstignirea de la
răscruce, să scuipe în fîntîna de la poartă, să îmbrîncească un bătrîn
neajutorat. Nu generalizez comportamentele, pentru că sunt şi mulţi copii
talentaţi, educaţi, responsabili de ceea ce fac. Însă atîta timp cît sunt
asemenea cazuri – acestea trebuie să ne pună în gardă.
Din păcate, eforturile şcolii,
uneori sunt nule… Mai mare relevanţă o au valorile care domină societatea de
astăzi. Cineva o să spună că şcoala formează societatea. Sunt de acord doar în
cazul în care aş şti că eforturile şcolii, familiei şi societăţii ar fi comune,
ar avea aceleaşi scopuri şi obiective – de a educa viitori cetăţeni
responsabili pentru faptele proprii, liberi în deciziile pe care le iau,
capabili de a se integra într-o societate în continuă schimbare, dar, deocamdată,
lucrurile se întîmplă ca în fabula lui Alexandru Donici „Racul, broasca şi
ştiuca” – „Aşa-i şi la omenire, /Cînd în obşte nu-i unire / Nici o treabă nu se
face / Cu izbîndă şi cu pace”.
Să medităm şi să încercăm să
înţelegem unde greşim şi cine greşeşte mai mult: familia, şcoala sau
societatea? Or, părtaşi la privarea neamului de axă de valori şi „coloană
vertebrală” sănătoasă, suntem fiecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu